Descoperirile arheologice atestă continuitatea vieții pe meleagurile de azi ale județului Arad, începând din Paleolitic (Iosășel, Macea, Sânpetru German ș.a.), iar urme de așezări din epocile bronzului și fierului au fost identificate la Pecica, Șimand, Socodor, Șiclău, Vărșand etc. Importante sunt și dovezile materiale ale existenței unor așezări ale dacilor liberi, descoperite lângă Arad (secolul IV î.Hr.), pe teritoriul localităților Pecica, Sântana, marele tezaur de la Șilindia (secolul III î.Hr.).
În secolele IX-X, partea de sud a actualului județ era înglobată în formațiunea statală românească condusă de voievodul Glad, iar partea de nord se afla în componența voievodatului lui Menumorut. Sub conducerea acestor voievozi, populația autohtonă a opus o rezistență dârză împotriva tendințelor de dominație ale statului feudal ungar, ceea ce explică și faptul că o serie de cnezate și voievodate mai mici din părțile Aradului (Cladova, Covăsinț, Nădab ș.a.) au reușit să-și apere existența.
Urmașul acestora a fost Ahtum, voievodatul acestuia fiind atestat la începutul secolului al XI-lea de mai multe izvoare, între care Gesta Hungarorum, Legenda Sfântului Gerard și Cronica lui Mahmud Terdzuman.
Descoperirile de la Sânpetru German (secolele XI-XIII), Frumușeni (secolul XII), Pecica (secolele XII-XIII) ș.a. atestă, în Evul Mediu timpuriu, prezența unei populații autohtone numeroase.
În contextul dominației regatului feudal maghiar și al preocupării acestuia de a întări prin acte, posesiunile nobilimii asupra pământului răpit de la populația românească, apar menționate o serie de localități, între care și Aradul. Printre primele documente, îl amintim pe cel din 1131, care vorbește despre o danie făcută de rege către biserica Sf. Martin din Arad.
Pentru același an, Aradul este amintit și în Cronica pictată de la Viena. Într-un alt document, din 1177, este amintit capitlul din Arad, castrul Novak din apropierea Aradului, pentru ca documentul din 1216 să amintească despre o plângere a iobagilor din castrul Arad, în legătură cu ocuparea pământurilor lor, iar documentele din 1217, 1235, 1238, 1239, 1241 să prezinte castrul Aradului ca un punct foarte bine întărit și bine păzit.
Tot în vederea întăririi dominației, regatul feudal maghiar introduce ca instituție feudală comitatul, constituit în jurul unor vechi cetăți românești, precum comitatul Arad și comitatul Zarandului, care au cuprins în general teritoriul actualului județ Arad. Aceste două comitate apar de-abia în secolul al XIII-lea, în 1214 comitatul Arad, și ceva mai târziu Zarandul.
Un episod eroic al luptelor purtate de către locuitorii meleagurilor arădene sub conducerea mai multor vioevozi români de la Căpâlna, Hălmagium, Șiria, îl constituie și rezistența împotriva năvălirii tătarilor din 1241-1242.
În deceniul V al secolului al XV-lea, în condițiile intensificării presiunii otomane, Transilvania, condusă de Iancu de Hunedoara (1441-1456), are un rol important în organizarea luptei țărilor române împotriva turcilor. În timpul lui Iancu de Hunedoara s-a realizat un larg front antiotoman, s-au obținut victorii asupra Porții, întârziindu-se astfel expansiunea otomană spre centrul Europei.Legăturile economice, politice și culturale dintre țările române devin mai strânse în timpul domniei lui Iancu de Hunedoara.
În condițiile înăspririi situației sociale a țăranilor, au loc numeroase răscoale, între care Răscoala țărănească din 1514 condusă de Gheorghe Doja, și revolta din 1526 condusă de căpitanul sârb Ivan cel Negru, care a cuprins nordul Banatului și părțile județului Arad.
În 1552, Aradul și regiunile din jur au fost ocupate de turci și incluse în Pașalâcul de Timișoara, rămânând sub administrație turcească până la 1687, când Transilvania (deci și această parte) a fost ocupată de trupele austriece.
Stăpânirii otomane i se va pune capăt, pentru o vreme, în timpul domniei lui Mihai Viteazul (1558-1601). În 1595, în condițiile, în care, în Țara românească trupele otomane suferă înfrângeri culminând cu cea de la Călugăreni, sunt eliberate de sub turci cetățile Lipovei, Ineului, Aradului, Deznei și întreaga zonă dependentă de acestea, iar în 1599, odată cu victoria de la Șelimbăr, Aradul intră sub stăpânirea lui Mihai Viteazul, care numește la conducerea cetăților oameni de încredere, precum căpitanul Ioan de Săliște în fruntea Lipovei.
După moartea lui Mihai Viteazul, în urma unor noi lupte între transilvăneni, imperiali și turci, și ca urmare a victoriilor acestora din urmă, zona Aradului ajunge din nou sub stăpânire otomană: Aradul imediat după moartea lui Mihai Viteazul, Lipova în 1616, Ineul, Dezna și părțile Zarandului în 1658.
Dominația otomană în zona Aradului, în condițiile pătrunderii habsburgilor în Transilvania, va fi înlocuită treptat. Astfel, în 1687, este cucerită cetatea Aradului, în 1688 Șoimoșul și Lipova, în 1691 Ineul, Șiria și Dezna; Pacea de la Karlowitz din 1699 consfințește aceste schimbări, odată cu recunoașterea stăpânirii habsburgice în Transilvania. Banatul însă, inclusiv Lipova, va mai rămâne sub dominație otomană, până la Pacea de la Passarovitz (1718), când va trece și el sub stăpânirea habsburgilor.
Principala ramură economică în tot Evul mediu va fi agricultura, însă diversificarea meșteșugurilor duce la creșterea numărului meșteșugarilor. Începând cu secolul al XVIII-lea apar breslele, prima înființată la Arad fiind cea a croitorilor (1718), urmată de cea a morarilor (1770). În comitatul Arad, o importanță deosebită o avea transportul sării pe Mureș, drum comercial tradițional.
Unele localități, precum Aradul și Lipova încep să se dezvolte în mod deosebit. Dintre târguri pot fi amintite: Covăsinț, Păuliș, Pâncota, Ineu, Șimand etc. La sfârșitul secolului al XVIII-lea apar primele manufacturi. În 1789, la Sântana se înființează o manufactură de mătase; la Arad existau o turnătorie de clopote, manufacturi de tăbăcărie și chibrituri.
Ce mai amplă manifestare împotriva asupririi feudale o reprezintă răscoala din 1784 condusă de Horea, Cloșca și Crișan, care a cuprins, încă de la izbucnire, comitatul Zarand, fiind ocupate mai multe localități.
De asemenea, un puternic ecou a avut în județul Arad, Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, însă reprezentanții românilor arădeni vor participa la toate adunările importante, în care s-a conturat programul Revoluției române de la 1848 din Transilvania. Așa a fost ”Conferința românilor arădeni” din 12/24 aprilie 1848, prima adunare de acest fel a românilor din Transilvania. În număr foarte mare participă românii arădeni la Adunările de la Blaj din 30 aprilie 1848, precum și cea din 3/15-5/17 mai 1848.
Locuitorii Aradului au fost prezenți la Alba Iulia, în număr foarte mare, alături de cei peste 100 000 de participanți, aderând cu toții într-o unanimă voință la ”Unirea cu Țara”. Arădeanul Vasile Goldiș a fost printre cei care au formulat Proiectul Hotărârii de Unire și a fost cel care a rostit, în cadrul adunării, Hotărârea de Unire și cuvântarea festivă.
După Unirea din 1918, orașul cunoaște, în perioada interbelică, o puternică dezvoltare, astfel că în 1937 este evaluat ca fiind cel mai puternic centru economic din Transilvania și al patrulea din România.
La începutul lunii septembrie 1940, pe teritoriul județului Arad au avut loc ample manifestații împotriva Dictatului de la Viena din 30 august 1940. La 22 septembrie 1944, trupele germane și ungare au fost alungate de Armata Română în cooperare cu trupe sovietice, marcând ziua eliberării Aradului.
Odată cu înfăptuirea Marii Uniri, județul Arad se încadrează definitiv între hotarele statului român unitar, cunoscând organizarea noii administrații.
După pacea de la Trianon (4 iulie 1920), în urma trecerii în componența statului maghiar a celei mai mari părți din cadrul plășii Elek (Aletea), suprafața comitatului Arad a scăzut de la 6.443,39 km pătrați, cât a avut la recensământul din 1910, la 6.005 km pătrați. Județul Arad cuprindea acum, pe lângă orașul Arad, comunele rămase din vechiul comitat Arad, precum și câteva localități din comitatul Cenad.
În 1926, în urma a aplicării prevederilor reformei administrative din anul anterior, se modifica organizarea administrativă a județului. Prin Înaltul Decret Regal nr. 4.063/7 decembrie 1929, este modificată împărțirea administrativă a județului Arad.
O nouă modificare a structurii administrative a județului Arad, s-a produs în 1936, când cele 227 comune rurale au fost cuprinse în 10 plăși, numărul lor crescând prin înființarea plășii Târnova. Numărul localităților a fost și el modificat la 234. În timpul regimului antonescian, în 1941, se schimbă structura administrativă a județului, acesta cuprinzând 13 plăși.
După al Doilea Război Mondial, județul Arad este integrat în regiunea Banat, fiind împărțit în câteva raioane. În 1968, o dată cu organizarea administrativă a României, este reînființat județul Aradactual.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.